More Than A Feeling.

Si stau. Nu fac nimic. Absolut nimic. Ma simt goala. As vrea sa tip. Sa ma descarc. Sau sa vorbesc cu cineva. Nu am cu cine. E groaznic. Devine prea mult. Prea mult de suportat. Simt ca nu mai pot. Dar o fac. Pentru ca sunt eu. Si pot. Asa ca ma hotarasc. Ies. Plec. Si merg undeva. Nu conteaza unde. Dar plec.

Asa ca am iesit din casa. Nu stiam. Stanga sau dreapta. In fata sau in spate. De fapt, nici nu conta. Pur si simplu am plecat. E groaznic de frig afara, dar parca nici nu exista. Nici nu il simteam. Eram eu si atat. Doar eu. Ma plimbam si aveam castile in urechi. Chiar daca acolo in casti imi vorbea cineva, pentru mine nici nu conta. Eram eu, cu mine si cu gandurile mele. Erau 1001 de ganduri. Nu stiam la ce sa ma gandesc mai intai. Ma chinuiam sa imi pun gandurile in ordine. Si aveam impresia ca nu reusesc, dar in final am facut-o.

Ma gandeam ca anul asta Craciunul nu mai e Craciun. E o simpla zi si atat. Nici macar o sarbatoare. Nu mai are niciun farmec. Deja stiu ce cadouri o sa primesc. Nici macar cadouri nu mai pot sa le spun. Craciunul de anul asta nu va mai fi ca anii trecuti. De obicei veneau unchi-miu, matusa-mea si bunicii din partea mamei si din partea tatalui. Eram toti. Anul asta o sa fim singuri. Doar eu, frate-miu, mama si tata. Nimic special. Nu mai e atmosfera aia din anii trecuti. Sau poate nu mai vreau eu sa mai fie. Dar mi-as dori sa redevina totul la normal. Mi-as dori foarte mult. As vrea sa fie ca atunci cand eram mici si ne culcam nerabdatori sa vedem ce o sa ne lase mosul sub brad. Si eram atat de entuziastmati de cadouri, pentru ca nu stiam ce o sa primim. Dar acum... parca e degeaba sarbatoarea asta. Cel putin pentru mine.

Mergeam pe strada si plangeam. Nu ma interesa daca ma vede lumea si ce gandeste lumea. Pentru ca pentru mine nu existau. Eram doar eu. Eu si atat. Mergeam pe strada si am nimerit pe strada ei. Nu vroiam sa o iau pe acolo, dar daca asa m-au dus picioarele... Eram in dreptul casei ei si ma uitam la geamul ei. O lacrima calda mi-a cazut pe obraz. Doar ce a plecat si deja parca lipsea de o vesnicie. Casa aia nu mai inseamna nimic pentru mine acum. E ca oricare alta casa din cartier. Nimic special.

Asa ca am plecat mai departe. Mergeam pe strada cu ochii in pamant si ma gandeam la prieteni. Ei mi-au fost, imi sunt si imi vor fi mereu alaturi. Numai ca acum, parca nu existau. Nu stiu de ce. Dar asa am simtit. Am vazut in fata mea niste persoane cunoscute. Nu aveam chef de ei. Asa ca am preferat sa traversez. Asa ca am mers sa ii caut. Pe ei. Pe prietenii mei. Si iata-ma la G.C. Banca aia alba era acoperita de zapada. Multa zapada. Era pustiu. O alta lacrima de data asta atat de rece mi-a alunecat pe obraz. Picioarele ma duceau spre casa. Probabil ca le era foarte frig. Dar eu nu voiam acasa. Asa ca m-am opus. Si am mers mai departe.

M-am oprit intr-un parc. Era pustiu. Leaganele, balansoarul, topoganul, bancile erau pline de zapada. Am curatat un leagan si m-am asezat. Siroaie de lacrimi mi s-au scurs pe obraji. Plangeam. Plangeam si ma gandeam: ce am facut eu in viata asta sa merit asa prieteni? ce am facut eu ca sa plang si sa sufar atat? de ce unii cred ca eu pot fi bataia lor de joc? de ce unii nu vor sa ma vada in profunzime?. Aveam o gramada de "de ce?"-uri in cap. Mi-am spus ca trebuie sa ma opresc din plans. Si m-am oprit. M-am intins pe banca si priveam cerul. Era atat de senin. Si atat de albastru. Era superb. Si ma gandeam... el este atat de lipsit de probleme, de ganduri. Lui nu ii pasa de nimeni si de nimic. Pe el nu il streseaza nimeni. Este simplu. Si dintr-o data un nor a venit de-asupra mea. Parca cerul ma gonea. Nici el nu vroia sa-i mai fiu alaturi. Asa ca am plecat si am lasat in parcul ala multe lacrimi si amintiri amare.

Mi-am continuat drumul spre nicaieri. Mergeam si ma gandeam de cate ori am facut eu lumea sa sufere. Si de multe ori fara sa vreau asta. Si mia parut rau. O alta lacrima amara mi s-a scurs pe obraz. Treceau oemni pe langa mine si ma priveau. Dar nu m-a interesat ce cred sau ce gandesc ei sau ce parere si-au facut despre mine, gen: "ia uite-o si pasta, plange pe strada!".

Mi-am continuat drumul ca si cand as fi fost singura intr-un oras parasit. Iar pasii m-au condus iarasi pe strada ei. Nu am avut de ales. Asa ca am continuat sa merg. Mi se facuse foarte frig dar nu voiam acasa. Acasa era ultimul loc incare voiam sa ajung.

Mergeam pe strada si ma uitam la lume si la atmosfera din iarna asta. Ok. Zapada, ornamente de craciun. Foarte frumos, n-am ce zice. Dar toata lumea parea trista si nepasatoare. Nici macar acum de sarbatori nu merg si ei cu un zambet pe fata sau ca o privire dulce. Toti erau tristi si posomorati De ce? Nu cred ca nu aveau banii necesari ca sa isi asigure cele necesare pentru sarbatori. Pentru ca majoritateau aveau mainile pline de sacose si alte panarame. Nu banii erau cauza tristetii lor. Pur si simplu oamenii din ziua de azi asa sunt. Fie ca iti convine, fie ca nu. Vrei sa ii accepti ok. Nu vrei iarasi ok. Eu una nu vreau. Dar nu am ce sa fac. Eu singura nu am ce sa fac.

In timpul plimbarii mele ma gandeam de ce oare lumea cand aude colindatorii se baricateaza in casa? Nu e o tragedie. E un motiv de bucurie. Dar la noi nu! Cel putin unii cand ii aud pe scara blocului. "Vaaaaai! Incuie usa! Stinge luminile! Baga-te sub pat! Fa liniste! Sa nu cumva sa auda ca e cineva in casa!". Oameni buni! Nu asa se face. Nu ai ce sa le dai? Ai prea putin pentru tine si te gandesti ca trebuie sa le mai dai si lor. Sigur asa gandesti. Dar din putinul tau le poti sa si lor. Si ai sa vezi ca o sa te simti mai bine. Nu te gandi, dupa ce le-ai dat ceva, "ia uite frate! puteam sa mananc eu ce le-am dat lor" sau "cu asta imi luam un pachet de servetele" sau oprice altceva. Ganditi-va ca ati facut un bine si nu un rau. Si o sa va simtiti mai bine.

In timp ce mergeam pe strazi, am trecut pe langa un SUPERbaiat, parea de varsta mea dar nu asta e important. M-am uitat la el cu o privire trista... asta era starea mea, n-ai ce sa-mi faci. Iar el m-a privit cu o privire foarte calda si mi-a zambit. Nu am fost in stare sa ii raspund cu un zambet. Parca nu il aveam. Si oricum numai la baieti nu imi statea mie gandul in momentul ala.

Mi-am continuat drumul cu gandul la momentele frumoase petrecute alaturi de prieteni anul asta. Mi se facuse foarte frig, la -10 grade se intelege. Asa ca am hotarat sa ma duc in locuinta in care stau, pentru ca "acasa" nu pot sa ii spun. Am intrat in casa si a trebuit sa ma prefac ca nimic nu s-a intamplat in cele 3 ore in care am hoinarit singura pe strazi. Trebuia sa fiu toata un zambet pentru ca "asa trebuie sa fi de sarbatori". Pana la urma nu am avut de ales. Asta e. Iar acum nu pot sa ma gandesc decat la faptul ca maine inca una dintre noi pleaca si nu o sa o mai vad mult timp.

Incep sa cred ca am inebunit. Parca imi provoc singura starea asta. Dar daca atat ma duce capul. Asta e.

See you next time!