Have You Ever... ?

Ai avut vreodata sentimentul ca esti pe cale sa obtii totul, sa ai tot ce ai visat din totdeauna ca vrei, ca o sa castigi? Eu da, l-am avut. E acel sentiment ca fiecare buna!, ce faci?, cum te simti?, mai vorbim! si tot restul te aduc si mai aproape de reusita. Si ai impresia ca nimic nu se poate intampla incat sa se strice tot. El se gandeste ceva gen sa ii spun?, iar ea ce ii ia atat de mult?. Si pana la urma se intampla si esti atat de fericita, la fel si el.

Ai avut vreodata acel sentiment ca totul este al tau, ca totul este perfect, ca esti extraordinar de fericita, ca nimic mai bun nu ti se putea intampla? Eu da, l-am avut. E absolut genial sa te simti sigura pe tine si in siguranta alaturi de el. Si te gandesti ca va dura o vesnicie. Speri. Si iti faci n scenarii cu diferite lucruri. Si totul e perfect si speri ca asa sa fie si in continuare. Pana cand...

Ai avut vreodata acel sentiment ca lucrurile nu stau chiar asa cum ai crezut, ca poate ti se pare, ca totul se poate schimba peste noapte? Eu da, l-am avut. Si te intrebi. Si te framanti. Nu poti sa dormi. Nu poti sa iti scoti acele mii de intrebri din cap. Chiar daca totul ti se pare si ca de fapt nu este asa. Pur si simplu esti pornita pe o idee, care speri sa iti traca. Si de aici...

Ai avut vreodata acel sentiment ca atunci cand vine spre tine are pe buze acele cuvinte grele? Il vezi, se apropie de tine si parca il auzi strigand de la departare ca intre voi totul s-a terminat. Si ti se pare ca lumea se sfarseste aici si acum. Dar in ceva timp il dai uitarii si nu iti mai pasa, e trecut. Eu nu, nu l-am avut. SAU Ai avut vreodata sentimentul ca peste cateva ore, cand o sa va vedeti iti va spune ca i-a fost extrem de dor de tine si ca i-ai lipsit mult si ca nu vrea sa mai pleci de langa el. Si te gandesti care a fost fraierul care a zis ochii care nu se vad se uita? Mare prost! Si te ia in brate, te saruta pe frunte se uita in ochii tai si iti spune ca te iubeste. Eu da, l-am avut. Si e genial.

Wish you luck girls!

Scared Of Lonely?

Groaza in fiecare dintre acele persoane de pe plaja magnifica, la ceasul unui apus care-ti taia respiratia. Groaza de a ramane singur, groaza de intunericul care le umplea imaginatia cu diavoli, groaza de a face ceva neprevazut in codul bunelor maniere, groaza de judecata lui Dumnezeu, groaza de comentariile oamenilor, groaza de justitia care pedepsea orice greseala, groaza de a risca si a pierde, groaza de a castiga si de a trebui sa convietuiesti cu individa, groaza de a iubi si de a fi respins, groaza de a cere o marire de salariu, de-a accepta o invitatie, de a merge in locuri necunoscute, de a nu reusi sa vorbesti o limba straina, de a nu fi capabil sa-i impresionezi pe ceilalti, de a imbatrani, de a muri, de a fi remarcat pentru defectele tale, de a nu fi remarcat pentru calitatile tale, de a nu fi remarcat nici pentru defectele, nici pentru calitatile tale. Groaza, groaza, groaza. Viata e un regim al terorii, in umbra ghiliotinei. "Sper ca asta sa te mai linisteasca", auzise ca-i spunea diavolul. "Toti sunt terorizati; nu esti tu singurul. Unica deosebire este ca tu ai trecut prin ce era mai greu, tot ce era mai de temut ti s-a transformat in realitate. N-ai nimic de pierdut, pe cand toti cei care se afla pe plaja asta traiesc cu groaza in suflet, unii mai constienti, altii incercand sa o ignore, toti insa stiind ca ea exista si ca-i va lovi in cele din urma."

(Paulo Coelho - Diavolul si domnisoara Prym)

Citeam randurile astea si mi-am dat seama ca asa este si in viata de zi cu zi. Ne e teama de ce o sa spuna ceilalti, atunci cand facem ceva neobisnuit pentru ei, dar normal pentur noi.
Ne e teama de ce o sa spuna mama daca luam o nota mica, chiar daca tu stii foarte bine ca ai invatat dar profesorul are ceva cu tine.
Ne e teama de ce o sa spuna tata ca am venit cu 3 ore mai tarziu acasa, chiar daca eram la casa de alaturi si nu mi se putea intampla nimic.
Ne e teama ce o sa spuna profesorul ca nu am facut tema, chiar daca tu de fapt ai facuto dar ti-ai uitat caietul.
Ne e teama ce o sa zica fata de la clasa de alaturi cand ma va vedea cu o bluza ca a ei, chiar daca habar nu aveai ca ea are o bluza ca aia.
Ne e teama ce o sa zica omul care trece pe langa tine pe strada pentru ca porti ochelari desi sunt 3 grade afara, dar este foarte soare.
Ne e teama de ce o sa zica vecina de la 3 cand o sa ma vada ca am iesit in oras cu niste blugi super rupti, chiar daca pe ea nu o afecteaza cu nimic.
Ne e teama ce o sa zica vanzatoarea de la magazin cand o sa ii ceri tigari, chiar daca probabil nu sunt pentru tine.
Ne e teama ce o sa zica fratele mai mic cand o sa vada ca tot ce i-ai spus nu este adevarat, chiar daca tu intentionai sa nu ii strici copilaria spunandu-i ca nu exista Mos Craciun.
Ne e teama cainele care se apropie de noi pe strada, chiar daca el probabil doar cerseste ceva de mancare.
Ne e teama de ce o sa apara despre noi in presa a doua zi, chiar daca este poate si vina noastra ca nu am fost prudenti(asta in cazul in care sunteti persoane publice).
Ne e teama ca ploaia ce va veni ne va uda, chiar daca este doar apa.
Ne e teama de zapada care ni se aseaza usor pe gene, chiar daca este atat de inofensiva.
Ne e teama de soarele puternic sa nu ne arda fata, chiar daca el e face ziua mai frumoasa.
Ne e teama de mare, chiar daca ne simtim atat de usurati cand plutim pe valurile ei.
Ne e teama de vantul care bate, chiar daca el ne alunga toate supararile.
Ne e teama de moarte, chiar daca tot ce se stie este ca dupa moarte, acolo undeva, este fericire.
Ne e frica de boli, chiar daca stim ca ele ne fac mai imuni.
Ne e frica de oameni, chiar daca stim ca ei ne pot devenii foarte buni prieteni.
Ne e frica de foarte multe lucruri din viata asta, chiar daca nu ne dam seama. Iar daca ne e frica de toate astea, de ce le induram? Ne e teama de singuratate? Cu siguranta! De ce nu facem in asa fel incat sa nu ne mai fie frica? Ideea era ca ne e teama degeaba! De fapt asta e parerea mea. Dar DE CE?

Stia ca - in ciuda strazii pustii - din spatele perdelelor si din odaile cu luminile stinse, toate privirile din oras o insoteau pana la ea acasa. N-avea nicio importanta; era mult prea intuneric ca sa o poata vedea plangand.

Spring Story.

1 Martie. Uau... abea m-am trezit si uite: zambesc! De ce? Nu stiu, nu prea am motiv. Ma rog, stiti cum se zice: ca luna martie e luna primaverii si trebuie sa fim fericiti si bla-bla-bla! Si daca nu ai de ce sa fi fericit, ce faci? Stai cu un zambet pe fata toata ziua doar ca sa il ai? Cam trist as zice. Si ca sa fiu in ton cu ziua, cu sarbatoarea, m-am hotarat sa ies la o plimbare revigoranta prin parc. E ciudat. Sunt atatia copii... nu ar fi trebuit sa fie la gradinite, scoli, licee sau altceva? Ma rog. Trec cu vederea si imi continui plimbarea. Zilele trecute am vazut un loc ideal unde as putea sa stau sa citesc ceva si sa ma relaxez. Fix spre acel loc ma indrept. Merg cu capul ridicat dar imi e greu sa zambesc. Nu prea am de ce sa ma bucur. Da, da, da vine primavara. Dintr-o data ma opresc. Uau! O fetita, nu mai mult de 4 anisori, ochi albastri, blonda, zambet superb, radea si se juca cu un catelus micut si alb. Imaginea parea scoasa dintr-un film, iar atunci mi-a trecut prin cap: ce-ar fi mers acum niste poze... Iata-ma, am ajuns. E atata liniste fata de restul parcului. M-am asezat lana un copac. E o senzatie ciudata, in sensul bun. Mi-am deschis cartea. Ceva cu dragoste si palavrageli dinastea. Simteam ca in timp ce citesc ochii incep sa mi se inchida. Trebuie sa fie de la ultimele cateva zile. Au fost groaznice! Ca prin magie EL apare in fata mea. Parea sa fie locul perfect. Momentul perfect. Totul!
- Uau! Arati superb azi, ti-ai facut ceva la par?
- ă... nu chiar, multumesc! uau, ce-i cu mine?! nu am mai fost asa timida de ani de zile. Revino-ti!
- Uite ce e... ma gandeam... azi e 1 martie si poate ti-ar face placere o plimbare prin parc... doar ma gandeam nuuu...
- Da... da, desigur, mi-ar face placere. Nu-mi vine sa cred! M-a invitat la o plimbare! Eu si EL. Doar noi! Uau!!! Nu am cum sa ratez asta.
Si ma ridic si plecam amandoi prin parc. Unde mi-a disparut cartea? Off la ce ma gandesc... nu e momentul sa ma intreb unde imi este cartea! Ia stai! Si toti oamenii, copii mici care erau in parc, unde au disparut? Oook... asta devinde ciudat, ciudat de bine! Hei fi atenta aici! EL imi face cam multe complimente pentru o simpla plimbare prin parc, ar trebui sa mai pastreze si pentru urmatoarele iesiri. Daca va mai exista o urmatoare iesire, da pai mai multe...
- O secunda, ai ceva pe obraz.
- Fuck! Cine eu? Shit! Ce ma fac? ă.. da?
- Mm... da. Lasa-ma sa te ajut!
- ă.. bine. Se apropie, se aproapie... Doamne! Ce face? Asa imi ia acel ceva dupa obraz? De ce ma impacientez... Nu ar trebui sa imi para rau... Uă! Mmmfllplff. God! Asta a fost uau!
- Scuza-ma daca am fost prea grabit. Cred ca mai intai era asta, (martisorul) apoi... ce parere ai in legatura cu a-ti petrece primavara impreuna cu mine?
- Uau! ă.. da... da! si eu care credeam ca imi voi petrece primavara singura... Stupid me! Another kiss, yesss!
Uou, uou, uou, uou, uou! Ce se intampla aici? Unde a disparut EL? Si sarutul? Si martisorul? Si cum de sunt aici atatia copii? Nu era nici macar unul. Si cartea mea? Parca o pierdusem. Oooo nu! Spune-mi ca nu e adevarat! Spune-mi ca nu a fost numai un vis! Spune-mi te roooog! Si lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji. Ceva mai rau nu putea sa se intample de 1 Martie. 1 Martie!!! Sau poate nu. Dintr-o data, EL aparu in fata mea. Mi-am scuturat capul. Nu mai era un vis. Si deschide gura, ce oare o sa zica?
- Frumos tricou! Trebuie sa fie nou...
- Multumesc si... imi place camasa ta. Idioat-o! Nu putea sa scoti altceva mai bun pe gura?!
- Ce spui de o plimbare prin parc. E o zi frumoasa, nu-i asa?- Da, desigur. Mi-ar face placere. Se pare ca visul s-ar putea sa devina realitate. Cine stie. Tineti-mi pumnii !