Shining star.

[el este Legy:))]

When you're gone, pieces of my heart are missing you.

... si inca o data ai plecat. Si o sa mai pleci. La fiecare 5 zile. Dar e in regula. M-am obijnuit cu ideea. De fiecare data mi-ai lasat un gust dulce. Niciodata amar. Sa nu faci asta. Mi-ai spus ca sunt o stea. Ti-am raspuns ca stralucesc pentru tine. M-ai surprins. Ti-am soptit ca mi-e foarte dor de tine. Iar tu mi-ai spus ca si tie . Dar nu stiai cat. Mi-ai spus ca nu stii cat de mult pentru ca universul este infinit. Iar dorul tau este cam ca el. M-ai ajutat sa ma catar in copc. Imi amintesc ca avea multe crengi. Ca apoi. Cand am ajuns in varf. Sa imi tai crengile de sub picioare. Cadeam. Mi s-a parut o vesnicie. Au fost de fapt cateva zile. Nu mai ajungeam o data jos. Am fost suparata. Trista. Speriata in acelasi timp. Te stiam langa mine. Credeam ca ai plecat. Asa mi-ai spus. Si tocmai cand era sa ating pamantul. Mai prins. Ai fost acolo sa ma prinzi. Ai avut totusi grija de mine. Mi-ai facut o surpriza. Te ascunsesesi doar. Erai de fapt acolo. Doar ca nu m-ai lasat sa vad asta. Poate a fost mai bine. Mi-ai facut aterizarea mai dulce. Mult mai dulce. Stiam ca ai plecat. Dar de fapt te ascundeai dupa copac. Cica ii curatai coaja. Te-am crezut. Nu aveam de ales. Ce sa faci si tu. Cojesti copacul in loc sa ma prinzi. Asa am gandit. Dar nu a fost chiar bine. Mi-ai demonstrat contrariul. Iti multumesc. M-ai luat de mana. Te uitai asa frumos la mine. Nu mi-a venit sa cred. Erai tu. Sweet dream. Dar in visul meu erai pisic. Pisicul! Si... mi i-ai prezentat si pe ceilalti pisici. Prietenii tai. Simpatici. Mieunau intr-un fel dragut. Si erau jucausi. Mi-a placut de ei. M-ai condus pana acasa. Era inorat. Luna se ascundea dupa un nor. Se vedea o singura stea. Dar tu mi-ai spus ca sunt doua. Aveai de gand sa zbori pana la ea mereu. Ca Superman. Voiai sa vi sa o vizitezi. Tot la 5 zile. Pardon. Ani lumina. Te-am sarutat apasat si pana si nasucul meu ti-a multumit. Ai plecat. Iar. Dar numai pana maine...

Ai grija de mine.

M-ai strans tare in brate. Si un sarut apasat... Trebuie sa imi ajunga pentru cateva zile. As fi vrut sa pun pauza timpului si sa ramanem asa ceva vreme. As fi stat la tine in brate ore in sir si nu m-as fi plictisit. Te-ai uitat la mine cu o privire pe care nu pot sa o descriu. Ti-am raspuns cu un zambet. Imi vei lipsi. Dar... rabdare, de asta e nevoie. Ai plecat. Te-ai uitat lung dupa mine. Cred ca voiai sa imi spui sa am grija. Stai linistit! O sa am. M-am uitat si eu dupa tine. Chiar daca eram cu spatele. Te-am vazut. Plecai. Stateai cu ochii in pamant. Poate trist. Strada mult prea pustie ma intrista si mai mult. Stiai ca o sa imi lipsesti. Cred ca si invers. M-am intalnit cu cativa prieteni. Am incercat sa ma inveselesc si sa uit cei cateva zeci de kilometri distanta. Mi-a iesit si nu prea. Mereu ma uitam la telefon sperand sa apara ceva. Ah! Am uitat. Nu avea cum. Dar asta nu m-a oprit sa sper oricum. Mergeam spre casa. Eram singura. Din cand in cand se mai auzea cate un fosnet, latratul unui caine sau o pisica mieunand. Imi tresarea inima. Dar se linistea repede. Nu avea timp sa se gandeasca la asta. Ii statea gandul la altele. Mergeam pe strada si era intuneric. Acum cine o sa ma mai prinda sa nu pic daca tu ai plecat? Ah! Am observat. Mi-ai lasat luna sa aiba grija de mine. Sa-mi lumineze atat de tare drumul incat sa vad si sa nu pic. Dar sunetele? Imi dau putina teama, dar imediat imi amintesc vocea ta. Ma linisteste. Inchid ochii si imi imaginez mana ta in mana mea. Acum inteleg de ce am mainile asa reci. Le-ai lasat singure. Stii... mirosul tau. Ti-am zis. Imi alerga prin vene zilele trecute. Acum s-a cam pierdut pe drum. Nu reusesc sa il mai gasesc. Imi lipseste si el. As vrea sa te sun sa stiu ca nu sunt singura. Dar nu pot. Ajung acasa. Ma arunc pe pat si inchid ochii. Ma rog sa dispara zilele astea ca prin minune si sa fie vineri. Sa te vad iar. Cred ca am atipit. Ceasul s-a mutat putin mai sus. Ma ridic si ma uit la telefon. "2 missed calls". Tu erai. Nu trebuie sa imi explic. Un zambet mi-a aparut pe fata. Si am inceput sa vorbim. Ca in fiecare seara. Ore in sir. 1, 2, 3, 4, .... M-ai inveselit. Stii sa faci asta mereu. Multumesc. E tarziu. Foarte. Pun capul pe perna si inchid ochii. Imaginea ta e prima care imi vine in minte. Mereu. Dar nu vreau sa scap de ea. Ma face fericita. O sa ma trezesc tot cu ea. Tot cu ea imi voi bea ceaiul si cu ea voi lua micul dejun. Cu ea imi voi pieptana parul. Cu ea voi merge spre scoala. Si cu ea ma voi intoarce. Sunt sigura de asta. Si coincidentele... tot cinci. Mi-e dor sa te iau in brrate. Sa te sarut. Sa te uiti la mine in acel fel si apoi sa razi. Sa ma bucur si sa te tin de mana. Atat. Pentru acum.

Ceva mai mult decat de obicei.

Am atatea idei incat nici nu stiu cum sa le scriu. Nici nu stiu la ce te astepti sa citesti aici. Probabil nu iti va placea deloc si ti se va parea chiar plictisitor si nu vei mai intra niciodata pe acest blog sa citesti ceva. Dar asta e. Treaba ta... Acum imi vine in minte de la rutina zilnica care ma scoate din minti, pana la zilele fericite de toamna si chiar si cele triste. M-am saturat ca in fiecare zi, in fiecare saptamana, in fiecare luna fac acelasi lucru, nimic diferit. Trezirea, cafeaua, ghiozdanul, messul, facebookul, youtubeul, mancarea, imbracarea, scoala, drumul, tv, pc, somn si iar o luam de la capat. Singura diferenta o fac zilele de weekend cand ies cu prietenii, facem poze, radem glumim, in rest... Dar trecem peste, nu am intrat sa va scriu lucrurile care ma enerveaza pe mine.


"I wanna lay you down in a bed of roses."
[As putea scrie aici o lista intreaga de melodii dar pe care cred ca putini dintre voi vor avea curiozitatea sa le asculte asa ca raman doar la asta.]

Cand simti ca nimic nu se poate mai rau, asteapta-te intotdeauna la ce e mai bine!
Foarte serios vorbesc si cred ca unii imi vor da dreptate. Atunci cand simti ca iti pica cerul in cap, ca nici macar cainele de la coltul strazii, care dadea mereu din coada cand ii spuneai "ce faci puiule?", nu-ti mai da atentie, cand si vremea pare a fi impotriva ta si parintii si scoala, atunci, exact atunci asteapta-te sa se intample ceva bun. Nu stiu daca pana acum credeam asta, dar acum sunt sigura ca asa e. Remember: good things come to those who wait (tnx!).

Paranteza: am impresia ca, de cand nu am mai scris, nu mai stiu sa scriu, nu mai am inspiratie, nu-mi mai merg degetele sa scrie ceva calumea. parca insir numai prostii aici.

"things in life come and goes but what is worth remains always" - nu stiu daca exista intradevar acest citat dar nu vreau sa cred ca am fost singura care m-am gandit la el. cred ca esti foarte adevarat. dumnezeu nu iti lasa niciodata ceva rau, ceva cu care nu te poti descurca, ceva nefolositor. dumnezeu iti ia mereu ceva, ca sa iti dea ceva mai bun. si nu sunt vreo credincioasa dar sunt sigura ca asa e.

iar nu mai stiu ce sa mai scriu. urmatorul postu nu va mai fi atat de incurcat. promit. acum singurul lucru care imi vine in minte este un citat, o secventa:
"remember, remember, the 5th of november"
si cateva melodii:
"if i fall, i fall up and let the clouds hug me"
si
"you have got to learn to love"
si multe altele, dar nu le mai scriu. mai revin cu alte postari mai inspirate. am zis! la revedere!

Life Frame #6

Tocmai am terminat de vazut un film: Up In The Air. Mi s-a parut un film foarte bun si nu pentru ca juca George Clooney in el, ci pur si simplu pentru ca a avut un mesaj pe care trebuia sa ni-l transmita, mesaj pe care eu l-am perceput si l-am inteles. Poate daca o sa va povestesc putin din el, o sa va atrag atentia si o sa vreti sa il vedeti si voi. Ryan un barbat in varsta de peste 40 de ani, care lucreaza ca expert in resurse umane la o companie de consultanta din Denver, calatoreste cu avionul din oras in oras pentru a-i anunta pe salariati ca sunt concediati si isi doreste sa ajunga la 10 milioane de mile de zbor. Planurile lui sunt compromise atunci cand seful sau o angajeaza pe Natalie, care propune reducerea cheltuielilor prin implementarea unui program de concediere a angajatilor, prin intermediul unor video-conferinte pe internet. Temandu-se ca ideea noii colege ar putea stopa excursiile lui pe tot teritoriul USA, Ryan porneste impreuna cu Natalie intr-o calatorie de afaceri pentru a-i demonstra acesteia viabilitatea sistemului sau de concedieri. In barul unui hotel Ryan o intalneste pe Alex, o femeie de afaceri care isi petrece cea mai mare parte a vietii pe drumuri la fel ca si el si care se implica in relatii amoroase de o singura noapte cu necunoscuti. Ceea ce porneste ca o aventura pasagera, se transforma pe parcurs intr-o relatie destul de serioasa (dupa parerea lui Ryan). Acestia petrec multe momente impreuna, momente care ii unesc, crede Ryan, dar momente totodata nesemnificative pentru Alex. Dupa calatoria sa de afaceri cu Natalie, Ryan isi da seama ca s-a schimbat si ca nu vrea sa mai continue asa, el decide ca vrea sa isi continue viata alturi de Alex si de aceea se duce in Chicago, la ea acasa unde descopera cu uimire ca este casatorita si are si 2 copii. Dur, dar asa realizeaza ca in afara de cardul de "10 milioane de mile" pe care si l-a dorit si acum il are, dar degeaba, mai exista si altceva. Altceva numita dragoste, numita jumatate, numita familie, viitor, realizari, lucruri/persoane la care sa tii, de care sa iti pese, lucruri de care el nu a avut parte pana acum nu pentru ca nu putea ci pentru ca nu a vrut. A considerat ca nu e necesar sa isi complice viata in felul asta, si a regretat. Up in the Air se adreseaza tuturor , pentru ca toti alergam dupa bani ,dupa dragoste , dupa o viata mai buna. Acest film mi-a aratat partea buna si partea nasoala a unei alegeri din viata. Daca alegi banii - primesti recompensa ('cardul de 10 milioane de mile') , daca alegi dragostea - primesti dezamagiri , daca nu alegi dragostea - te simti singur si fara rost , daca te razgandesti si vrei iarasi dragoste,nu bani - destinul iti arata ca trebuia sa alegi calea asta mai demult , pentru ca acum jumatatea pe care ti-o doresti e deja a altuia (si te doare si mai tare cand afli). Trist, dar adevarat. Sunt de parere ca nu a fost nominalizat degeaba de 6 ori la Golden Globes.

Vizionare placuta.

Why?

"And I'm tired of being all alone"... Parerea mea este ca atunci cand esti cu persoana nepotrivita obosesti facand-o sa fie potrivita si in final totul se rupe pentru ca nu este persoana care trebuie. Si atunci de ce ne luptam pentru toti cei care ni se par la prima vedere potriviti, cand ei de fapt nu sunt?

Nu v-ati gandit niciodata ca mereu cand luptati pentru ceva obositi? Lupta asta continua... incepe sa va/ma distruga. Si simt... simt ca mereu cand incerc sa fac mai mult, mereu cand vreau sa fac ceva, mereu imi taie elanul. Mereu se intampla ceva ce ma face sa ma opresc. Si ma intreb... oare a/am facut alegerea gresita sau pe cea corecta? Si daca e cea corecta, eu de ce nu imi dau seama? De ce? De ce fiecare gest pe care il face, fie el si unul prietenesc si neintentionat, de ce ma distruge? De ce ma gandesc mereu ca puteam sa fiu eu aceea? De ce nu ma impac cu ideea ca nu se poate? Sau nu vreau sa accept ideea ca nu sunt eu aceea? De ce atunci cand sunt in fata mea simt ca inebunesc? De ce atunci cand e in fata mea ma pierd? De ce atunci cand suntem singuri nu imi gasesc cuvintele sa ii pot spune ceva? De ce mereu am impresia ca par o proasta in fata lui? Si mai ales de ce mi se pare ca nu mai am toate calitatile pe care inainte eram convinsa ca le am? De ce nu mai sunt eu? De ce se intampla toate astea? Sau mai bine zis... de ce mie?

Answer: Because.

Advice 1: I must pretend that everything is OK.

Advice 2: Niciodata sa nu incetezi sa lupti.

More Than A Feeling.

Si stau. Nu fac nimic. Absolut nimic. Ma simt goala. As vrea sa tip. Sa ma descarc. Sau sa vorbesc cu cineva. Nu am cu cine. E groaznic. Devine prea mult. Prea mult de suportat. Simt ca nu mai pot. Dar o fac. Pentru ca sunt eu. Si pot. Asa ca ma hotarasc. Ies. Plec. Si merg undeva. Nu conteaza unde. Dar plec.

Asa ca am iesit din casa. Nu stiam. Stanga sau dreapta. In fata sau in spate. De fapt, nici nu conta. Pur si simplu am plecat. E groaznic de frig afara, dar parca nici nu exista. Nici nu il simteam. Eram eu si atat. Doar eu. Ma plimbam si aveam castile in urechi. Chiar daca acolo in casti imi vorbea cineva, pentru mine nici nu conta. Eram eu, cu mine si cu gandurile mele. Erau 1001 de ganduri. Nu stiam la ce sa ma gandesc mai intai. Ma chinuiam sa imi pun gandurile in ordine. Si aveam impresia ca nu reusesc, dar in final am facut-o.

Ma gandeam ca anul asta Craciunul nu mai e Craciun. E o simpla zi si atat. Nici macar o sarbatoare. Nu mai are niciun farmec. Deja stiu ce cadouri o sa primesc. Nici macar cadouri nu mai pot sa le spun. Craciunul de anul asta nu va mai fi ca anii trecuti. De obicei veneau unchi-miu, matusa-mea si bunicii din partea mamei si din partea tatalui. Eram toti. Anul asta o sa fim singuri. Doar eu, frate-miu, mama si tata. Nimic special. Nu mai e atmosfera aia din anii trecuti. Sau poate nu mai vreau eu sa mai fie. Dar mi-as dori sa redevina totul la normal. Mi-as dori foarte mult. As vrea sa fie ca atunci cand eram mici si ne culcam nerabdatori sa vedem ce o sa ne lase mosul sub brad. Si eram atat de entuziastmati de cadouri, pentru ca nu stiam ce o sa primim. Dar acum... parca e degeaba sarbatoarea asta. Cel putin pentru mine.

Mergeam pe strada si plangeam. Nu ma interesa daca ma vede lumea si ce gandeste lumea. Pentru ca pentru mine nu existau. Eram doar eu. Eu si atat. Mergeam pe strada si am nimerit pe strada ei. Nu vroiam sa o iau pe acolo, dar daca asa m-au dus picioarele... Eram in dreptul casei ei si ma uitam la geamul ei. O lacrima calda mi-a cazut pe obraz. Doar ce a plecat si deja parca lipsea de o vesnicie. Casa aia nu mai inseamna nimic pentru mine acum. E ca oricare alta casa din cartier. Nimic special.

Asa ca am plecat mai departe. Mergeam pe strada cu ochii in pamant si ma gandeam la prieteni. Ei mi-au fost, imi sunt si imi vor fi mereu alaturi. Numai ca acum, parca nu existau. Nu stiu de ce. Dar asa am simtit. Am vazut in fata mea niste persoane cunoscute. Nu aveam chef de ei. Asa ca am preferat sa traversez. Asa ca am mers sa ii caut. Pe ei. Pe prietenii mei. Si iata-ma la G.C. Banca aia alba era acoperita de zapada. Multa zapada. Era pustiu. O alta lacrima de data asta atat de rece mi-a alunecat pe obraz. Picioarele ma duceau spre casa. Probabil ca le era foarte frig. Dar eu nu voiam acasa. Asa ca m-am opus. Si am mers mai departe.

M-am oprit intr-un parc. Era pustiu. Leaganele, balansoarul, topoganul, bancile erau pline de zapada. Am curatat un leagan si m-am asezat. Siroaie de lacrimi mi s-au scurs pe obraji. Plangeam. Plangeam si ma gandeam: ce am facut eu in viata asta sa merit asa prieteni? ce am facut eu ca sa plang si sa sufar atat? de ce unii cred ca eu pot fi bataia lor de joc? de ce unii nu vor sa ma vada in profunzime?. Aveam o gramada de "de ce?"-uri in cap. Mi-am spus ca trebuie sa ma opresc din plans. Si m-am oprit. M-am intins pe banca si priveam cerul. Era atat de senin. Si atat de albastru. Era superb. Si ma gandeam... el este atat de lipsit de probleme, de ganduri. Lui nu ii pasa de nimeni si de nimic. Pe el nu il streseaza nimeni. Este simplu. Si dintr-o data un nor a venit de-asupra mea. Parca cerul ma gonea. Nici el nu vroia sa-i mai fiu alaturi. Asa ca am plecat si am lasat in parcul ala multe lacrimi si amintiri amare.

Mi-am continuat drumul spre nicaieri. Mergeam si ma gandeam de cate ori am facut eu lumea sa sufere. Si de multe ori fara sa vreau asta. Si mia parut rau. O alta lacrima amara mi s-a scurs pe obraz. Treceau oemni pe langa mine si ma priveau. Dar nu m-a interesat ce cred sau ce gandesc ei sau ce parere si-au facut despre mine, gen: "ia uite-o si pasta, plange pe strada!".

Mi-am continuat drumul ca si cand as fi fost singura intr-un oras parasit. Iar pasii m-au condus iarasi pe strada ei. Nu am avut de ales. Asa ca am continuat sa merg. Mi se facuse foarte frig dar nu voiam acasa. Acasa era ultimul loc incare voiam sa ajung.

Mergeam pe strada si ma uitam la lume si la atmosfera din iarna asta. Ok. Zapada, ornamente de craciun. Foarte frumos, n-am ce zice. Dar toata lumea parea trista si nepasatoare. Nici macar acum de sarbatori nu merg si ei cu un zambet pe fata sau ca o privire dulce. Toti erau tristi si posomorati De ce? Nu cred ca nu aveau banii necesari ca sa isi asigure cele necesare pentru sarbatori. Pentru ca majoritateau aveau mainile pline de sacose si alte panarame. Nu banii erau cauza tristetii lor. Pur si simplu oamenii din ziua de azi asa sunt. Fie ca iti convine, fie ca nu. Vrei sa ii accepti ok. Nu vrei iarasi ok. Eu una nu vreau. Dar nu am ce sa fac. Eu singura nu am ce sa fac.

In timpul plimbarii mele ma gandeam de ce oare lumea cand aude colindatorii se baricateaza in casa? Nu e o tragedie. E un motiv de bucurie. Dar la noi nu! Cel putin unii cand ii aud pe scara blocului. "Vaaaaai! Incuie usa! Stinge luminile! Baga-te sub pat! Fa liniste! Sa nu cumva sa auda ca e cineva in casa!". Oameni buni! Nu asa se face. Nu ai ce sa le dai? Ai prea putin pentru tine si te gandesti ca trebuie sa le mai dai si lor. Sigur asa gandesti. Dar din putinul tau le poti sa si lor. Si ai sa vezi ca o sa te simti mai bine. Nu te gandi, dupa ce le-ai dat ceva, "ia uite frate! puteam sa mananc eu ce le-am dat lor" sau "cu asta imi luam un pachet de servetele" sau oprice altceva. Ganditi-va ca ati facut un bine si nu un rau. Si o sa va simtiti mai bine.

In timp ce mergeam pe strazi, am trecut pe langa un SUPERbaiat, parea de varsta mea dar nu asta e important. M-am uitat la el cu o privire trista... asta era starea mea, n-ai ce sa-mi faci. Iar el m-a privit cu o privire foarte calda si mi-a zambit. Nu am fost in stare sa ii raspund cu un zambet. Parca nu il aveam. Si oricum numai la baieti nu imi statea mie gandul in momentul ala.

Mi-am continuat drumul cu gandul la momentele frumoase petrecute alaturi de prieteni anul asta. Mi se facuse foarte frig, la -10 grade se intelege. Asa ca am hotarat sa ma duc in locuinta in care stau, pentru ca "acasa" nu pot sa ii spun. Am intrat in casa si a trebuit sa ma prefac ca nimic nu s-a intamplat in cele 3 ore in care am hoinarit singura pe strazi. Trebuia sa fiu toata un zambet pentru ca "asa trebuie sa fi de sarbatori". Pana la urma nu am avut de ales. Asta e. Iar acum nu pot sa ma gandesc decat la faptul ca maine inca una dintre noi pleaca si nu o sa o mai vad mult timp.

Incep sa cred ca am inebunit. Parca imi provoc singura starea asta. Dar daca atat ma duce capul. Asta e.

See you next time!